joi, 24 aprilie 2008

Despre frustrările din viaţă

M-am întors în cămin cu chitară cu tot; la care portarul care ieşise speriat că i-am fotografiat cu câteva zile în urmă câinele pe care-l lăsase să doarmă în cămin, strigă la mine că ce-i, că de ce-s aşa nervos. Cred că arătam mai degrabă abătut sau supărat decât nervos. O fi fost el cam ameţit de băutură, dar a avut un bun spirit de observaţie. Am venit de la mândră, îi zic eu, cu-o voce destul de puternică, nu-i mai place să-i cânt la chitara... Peste vreo lună am nuntă. Şi totuşi, tristeţi multe au început să apară. Dar nu sunt deznădăjduit. E parte din viaţă. Chiar mai mult, sunt chiar necesare. Ştiu că totul e "normal". Familia e şi un sacrificiu, şi o datorie... Eu încă am multe lucruri pe care le tratez într-un mod mai copilăresc poate. Şi fiindcă am adus-o în cămin, o voi lua şi voi cânta ceva la iubita mea chitară...